Horn

Singur sub paloarea soarelui la asfinţit,
Păr negru ridicat de vânt, o umbră zveltă stând încremenită –
Este puţin rece jos lângă zidulul oraşului, un pic de singurătate.
Sunt un horn care tânjeşte să zboare.

Cu capul coborât, scrutez şanţul lung,
Apa gata să se reverse, şerpuind astfel de mii ani.
Pe mine oare cine m-a întemniţat?

În fiecare după-amiază privesc în sus
La urmele albe lăsate de nori pe cer.

Mi-e dor să călătoresc departe;
O! acel fluviu lung, acei munţi albaştri!
Dacă-aş putea vâna norii ca un cocor sălbatic
Sau dacă-aş fi măcar o infimă particulă de praf...
Dar sunt numai o umbră aruncată jos, pe zidul oraşului –
Aducând însingurare celorlalţi.

poezie de Luo Fu, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!