Oseminte pierdute
Iubirea noastră a murit aici.
Tu frunză cazi, tu creangă te ridici.
Atât amar de ani e de atunci!
Glicină tu, tu florile-ți arunci.
A mai venit de-atunci să v-asculte,
Voi plopi adânci, cu voci și șoapte multe?
Voi ați rămas întorși tot spre apus,
Voi creșteți toți de-a pururea în sus.
N-o mai zăriți, din vârfuri, nicăieri?
Știți voi ce vorbă este vorba "ieri"?
La poartă, umbr-aceluiaș stejar.
Mă rog, intrând, de domnul grădinar.
Fântâna curge, ca și-atunci, mereu.
Tu curgi, fântână, pe trecutul meu.
Și toate sunt precum le-am cunoscut,
Rămase-așa, ca dintru început.
I-am spus că vreau să caut un mormânt,
Pe care l-am săpat, de mult, cântând.
Și mi-a răspuns că nu e în grădina lui.
E-adevărat. Nu este mormântul nimănui.
poezie celebră de Tudor Arghezi din Cuvinte potrivite (1927)
Adăugat de Marianne
Votează! | Copiază!
Cartea "Pagini Alese - Versuri Proza" de Tudor Arghezi este disponibilă pentru comandă online cu preț redus, la doar
1 gfhgf [din public] a spus pe 4 noiembrie 2015: |
| tare frate |