Veronica şi Mihai

O dragoste nemărginită
Între două suflete frumoase,
Dar mereu a fost umbrită
De persoanele răutăcioase.

Ea poetă, el un geniu mare
S-au întâlnit şi s-au plăcut.
În ciuda sorţii, cu-ncăpăţânare
Se iubeau la fel, ca la-nceput.

Iubirea era a vieţii esenţă
Şi versurile pe care le scriau.
Pătimaş, prin corespondenţă
Cu mult drag şi le trimiteau.

Într-o zi, steaua de neatins
A plecat grăbită-n Eternitate.
Luceafărul românesc s-a stins,
Iar iubita rămânea-n singurătate.

Cu lacrimi pe obraz... o mie
Poveste tristă, sfârşitul năucitor.
Presărată cu dragoste şi poezie,
Dar şi cu amar, chin, imens dor.

Nu-şi mai vedea rostul fără el,
Fericirea purta un singur nume.
Sufletul pereche, al său model
Părăsea definitiv această lume.

Veronica nu a mai suportat
Trista şi timpuria despărţire.
Şi-ntr-o zi de vară a plecat
Lângă Luceafăr, marea ei iubire!

poezie de Alina-Georgiana Drosu (7 iulie 2016)
Adăugat de Alina-Georgiana Drosu
Votează! | Copiază!