Suiți-mă pe cruce!
Cu sufletul profan și gol ca o cavernă
Am ostenit prin lume crezând că totu-i vis.
Azi, iartă-mă, femeie, și pune-mă în bernă,
Sub tâmpla mea târzie, un pom s-a sinucis.
Dar cum să plâng în taină, această întâmplare?
Când ochiul meu de humă, e tot mai istovit,
Și cum să cânt osana, credinței ce mă doare?
Căci e trecut de-amiază și nu m-am răstignit.
Suiți-mă pe cruce! M-am vindecat de toate,
De aspre anateme chiar azi m-am vindecat.
Vă las vremelnicia și dați-mi de se poate,
O frunză să-mi acopăr adamicul păcat.
poezie de Constantin Georgescu din Secerișul de ninsori (2014)
Adăugat de Constantin Georgescu
Votează! | Copiază!
| marciuc catalin [din public] a spus pe 7 iunie 2016: |
| superba poezie |
| Yorick [din public] a spus pe 15 iunie 2016: |
Un poem care place. Fără a-l schingiui în considerații de ordin filosofic sau
de altă natură, se poate afirma că versurile-i vorbesc pe limba poeziei - cum
ar spune reputatul critic E. Coșeriu - cuvintele au, realmente, un substrat mitic,
care le conferă capacitatea de-a activa acea doză de empatie ștanțată în ADN-ul
oricărui iubitor de poezie.
Cu câteva ajustări, ar putea deveni chiar o mică bijuterie a liricii eului.
Notă discordantă, în estetica poemului, face doar termenul osana, atât prin
faptul că este impropriu folosit la singular, cât și pentru că destabilizează
ritmul, prin accentul său (firesc) poziționat pe ultima silabă.
De citit! |