Bunicul...
Cu frig peste tristețe și nor pe anii mulți,
Pierdut intr-o uitare a timpului grăbit,
Abia ducându-și anii, ce șchioapătă desculți
Prin temerea de mâine, a unui rătăcit.
Speranța i s-a stins în rugile spre cer...
Zadarnice cuvinte, prea goale de răspuns.
Atâtea gânduri sacre se rătăcesc și pier
Și nu mai știe locul în care a ajuns.
A fost cândva și tată... a fost cândva bunic,
O lume de iubire crescută-n urma lui
Azi l-a uitat cu totul, î-i este doar... nimic...
O stâncă de tristețe în găndul nimănui.
Privește-n nicăeri, doar umbrele o știu,
Prin zâmbetul stârnit... amarnic de tăcut,
O lacrimă prelinsă pe sufletu-i pustiu
E tot ce-l mai îndeamnă să plece din trecut.
poezie de Marin Bunget
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.