Cântec

Copilă fiind, alergam spre incendiul soarelui
Cu tine, de acelaşi foc să ne simţim cuprinşi
În pacea serii câmpurile toate păreau
Carbonizate de flăcările soarelui hain,
Pădurea era un sanctuar cu mii de cuiburi
Unde îngerii sub formă de lumânări
Urzeau lumini lăuntrice şi adevărate
Şi strigau păsări pe nume-alintate.
De-atunci, înnebunisem de frumuseţe, poate,
Când pe cărare-l zărisem pe Dumnezeu,
Atunci eram transparenţe, visam fără agonii
Amestecând în zboruri potop de armonii,
În spatele casei cu zarzării aurii,
Scăpând în lumea copilăriei fără hotare.
Ne aşezam în genunchii zglobii
Lângă apele cu unde-argintii
Respirând cer şi calici de lotus şi soare.
Înnebuniţi de tremurul a toate câte sunt,
Buzele erau neîndemânatice în sărut,
Vorbeam cu sfieli şi cu ochii-n pământ.
Firele de iarbă o luaseră razna
Iar nouă ne crescuseră aripile până la gât,
Îngânam păsările de pe braţe
Gustând murii cuvintelor
Ce plonjeau pe pământ.
De-acum, gândurile noastre toate
Erau culoarea din zarea de lumini
În miezul cuvintelor erau picurate,
Îmbrăţişând o tijă lungă de trandafir.
Trecând pe negândite şi în tihnă
De-atâtea cercuri diafane de lumini,
De-atâţia nori ce stau să cadă,
Am înţeles ce lesne poţi iubi
Când îngeri cântă la viori viorii,
Când pielea lui catifelată dansează
Ţinând în braţe lira coapselor ei,
Când ea ameţeşte de mirosuri vii
Merii şi piersicii din grădini,
Când el e cufundat în văzul ei zburător
Şi se răsfaţă ca un fluture sonor.
Amândoi căzuseră într-o zare cu sunete
Iar pe limbi aveau mieji de vocale
El era tot numai braţe spiralate,
Ea era toată numai aripi diafane
Pregâtindu-se de îmbrăţişare
Îşi respirau dragostea prin priviri,
Peste tot îi invadau note muzicale,
Îngerii îi logodeau iar ei plângeau
După puritatea de la-nceput.
Strigătul lor a tulburat planetele,
Trupul ei deschidea uşa unui alt trup
El şi ea căzuseră într-un poem.
Deşertându-şi gândurile toate
Trăiau dintr-o fericire într-alta.
Lăsară şi urmaşi şi vorbele lor
Când se îmbolnăviră de atâtea viziuni.
Într-o zi, îmbătrâniră,
Şi, de-atunci, nu li se mai întâmplară iubiri,
Erau bolnavi şi făceau rugăciuni,
Clopotele bisericii îi găseau
La slujba de purificare.
Deodată, plecă el şi nu se mai întoarse,
Altă dată, nu mai respiră ea.
Şi toată grădina şi-a revărsat miresmele
Pesemne pentru ei.

poezie de Mariana Didu
Adăugat de Mariana Didu
Votează! | Copiază!