În copilărie am avut, bineînțeles, o jucărie preferată! Un ursuleț bej, mare cât o palmă de om. Îl chema Niculaie și avea avantajul extraordinar că putea fi....
În copilărie am avut, bineînțeles, o jucărie preferată! Un ursuleț bej, mare cât o palmă de om. Îl chema Niculaie și avea avantajul extraordinar că putea fi... ros! Nu mă despărțeam de el niciodată. Nici în timpul zilei, nici noaptea. Ei bine, marele meu moment de actorie s-a produs în prezența lui. Mama și cu tata m-au dus la fotograf să mă tragă în poză. Fotograful, ca orice fotograf specializat în poze cu progenituri de tot felul, era "înarmat" cu tot soiul de jucării ademenitoare: ursuleți, păpuși, girafe, purceluși... Mă rog! Deciși să mă "împozeze", ai mei au uitat să-l ia pe Niculaie! Ei bine, nu-ți poți închipui cât s-au chinuit bieții oameni - tata, mama, fotograful - să mă facă să stau cu o droaie de jucării străine în brațe. Și să mai și zâmbesc! Ce să zâmbesc?! Eu nu m-am putut opri din plânsul ăla torențial decât după multe, foarte multe insistențe; semn al durerii sfâșietoare că lipsea... Niculaie!
Mircea Albulescu în revista Formula AS (1999)
Adăugat de Micheleflowerbomb
Votează! | Copiază!
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.