Se tângui el, se jeli, plânse cu amar că pierduse pe Siminoc; se căi că se prea iuțise, dară toate fură în deșert, că n-avu ce-i mai face. Atunci, plin de ob...
Se tângui el, se jeli, plânse cu amar că pierduse pe Siminoc; se căi că se prea iuțise, dară toate fură în deșert, că n-avu ce-i mai face. Atunci, plin de obidă și de durere, nici el nu mai voi a trăi fără frate-său, ci legându-se iarăși la ochi, precum și pe cal, încălecă și-i dete drumul în pădurea în care pierise fratele său. Alergă calul ce alergă, și, bâldâbâc! dete în fântâna în care căzuse și Siminoc, și acolo își sfârși zilele și Busuioc, și de atuncea a răsărit luceafărul de ziuă, fiul împăratului, Busuioc, și luceafărul de noapte, fiul roabei, Siminoc.
Petre Ispirescu în Luceafărul de ziuă și luceafărul de noapte
Adăugat de Cornelia Georgescu

Votează! | Copiază!
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.