Administrarea înțelepciunii pe bază de comprimate este o treabă discutabilă. De-a lungul istoriei, mari gânditori (savanți, scriitori etc) s-au exprimat concis, uneori în forme maximaliste, memorabile. Așa au apărut maximele și aforismele care, de regulă sunt niște flori distincte, în florilegiul OPERELOR acestor autori.
Luați la rând autorii celebri de aforisme și veți vedea că aproape toți au lăsat în urmă opere complexe, construcții literare de amploare, ornate ici colo cu bijuterii aforistice. Unii au semnat chiar volume de cugetări și aforisme, dar "aforistica" nu e preocuparea majoră a lor.
În ultimul timp, în mare măsură, grație internetului, au apărut tot mai mulți autori, care nu scriu altceva decât aforisme. Acești autori de maxime (în exclusivitate) sunt ignorați, ba chiar ironizați de critica literară. Mulți dintre ei mimează spusele marilor înaintași, scriind, alternativ, când pe tonul moralist al părinților bisericii, când didacticist, când paradoxist umoristic, sub forma unor calambururi ieftine, aparent interminabile. Rareori se simte o rază de originalitate. De regulă, se recurge la anumite șabloane morfologice, împrumutate, cu sau fără chitanță.
Mi-e realmente teamă (ca să nu spun altfel) de autorii care nu știu să scrie altceva decât aforisme. Ei își rezervă din start diplome de făcători de înțelepciune comprimată, ceea ce e ridicol. Pentru a scrie înțelepciune trebuie în primul rând să dovedești că ești înțelept. Cum? Printr-o operă unitară, recunoscută, de amploare.
Niciodată o antologie de înțelepciune (fie ea și autentică) nu va putea comprima o bibliotecă. Niciodată un flacon cu esență de trandafir (de calitate) nu va înlocui farmecul unei grădini de flori.
Iar cei care cred că devin înțelepți consumând aforisme de trei ori pe zi, în loc să citească marile opere ale bibliotecilor sunt niște naivi... |
