Eulalie - un cântec

Trăiam sihastru
Pe-un jalnic astru
Şi sufletu-mi apă era stătută, ceţoasă,
Până ce blânda, frumoasa Eulalie îmi deveni
Îmbujorată mireasă,
Până ce-auria fată Eulalie îmi deveni zâmbitoare mireasă.

Ah, stelele-n-nalt
Mai palide ard
Decât ochii fetei scânteietoare
Şi nicicând fulguiri,
Selenare aburiri
În tonuri de purpuri şi mărgăritare,
Nu s-ar putea asemui cu-ale modestei Eulalie bucle-smerite la-nfăţişare,
N-ar putea cândva preţui cât-ale limpedei Eulalie, bucle umile la-nfăţişare

Îndoială şi chin
Nu, nu mai revin
Căci sufletul ei în suspine mă va-nsoţi,
Şi, cât e ziua de mare,
Arde puternic în zare,
Astraea pe bolţi azurii,
În timp ce soţia-mi, Eulalie, mereu înalţă spre ea privirea-n tării
În timp ce frageda Eulalie, mereu înalţă spre ea priviri viorii.

poezie celebră de Edgar Allan Poe din Din lirica de dragoste a lumii, traducere de Maria Banuş
Adăugat de Avramescu Norvegia Elena
Votează! | Copiază!