Steag
Stau în înalt, bătut, spânzurat de-o roșie cravată... pionier,
Nu dogme, simt mătasea roșie de sânge, al meu, ai mei
Și vreau să stau așa, ca un pilon, un obelisc, să sprijin bleu de cer,
Iar palme-ntind să ar brazde galbene, la grâu, la păsări mei.
Mă zbat în vânt, nu știu nimic de ger, sunt un torid,
Căci port pe piept din galbenul exploziei de soare,
Mă înmuind doar lacrima adunată de la neam, albastru avid
Să fiu, de reavăn, să mă torn medalii când erou în roșu sânge-mi moare.
Sunt pânza în fir de aur, ce-au țesut-o ochi cu ochi femeile-mi, în milenii,
Cu ochii plânși pentru bunici, copii, tați... roșii îndreptați spre astru
Din bolta albastră, oglindind pământ, ce l-au iubit, țărâna de vedenii,
Ce-o acoperă, sfințită în curcubeu, de vise în roșu, galben și albastru.
Și, mort singur de-oi fi, din os rămas o să-mi port sus pe boltă steagul, în sihastru...
poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (12 ianuarie 2014)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Votează! | Copiază!
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.