Hibernare
Pe drumul iernii, dezghețat de pași,
mă târâi, trist și obosit, în gloată
și-mi strâng la piept mantaua de ocnaș
să-mi apăr focul inimii de zloată.
Sub zare trupul s-a făcut covrig
iar în adâncul cărnii vlăguite,
în loc de nervi coboară șerpi de frig,
în loc de oase urcă stalagmite.
Pe cușmă ninge vânăt și tăcut,
zăpezi topite mi se scurg pe piele,
bocancii, rupți în părți, s-au desfăcut
și colcăie mocirla prin obiele.
Sudorile pe trup mi s-au lipit,
cămașa scoarță s-a muiat în spate.
în fiecare mușchi câte-un cuțit
aduce-o veste vieții-njunghiate.
Trec singur și trudit și duc în sân
amarul plâns al unei nopți polare
pe care zeii lutului păgân
de-un car de ani o tâlhăresc de soare.
Și ninge sur ca peste-un cimitir
din care morții au ieșit în gloate
și-acum se duc pe câte cinci în șir,
cu crucile mormintelor pe spate...
poezie celebră de Andrei Ciurunga
Adăugat de Mishu57
Votează! | Copiază!
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.