Crângul pierdut (fragment)

Recunoştiinţa pentru dragostea ce s-a ivit

Când ai apărut tu,
mă chinuiam în adâncul cel mai ascuns
al unei peşteri fără aer şi fără de ieşire.
Dădeam din mâini în întuneric, agonizând,
auzeam un horcăit, un zbor de aripi
ca pulsul unei păsări nevăzute.
Ţi-ai revărsat asupră-mi părul
Şi am urcat la soare şi am văzut că el era doar aurora
ce acoperea o mare în flux de primăvară.
A fost de parc-aş fi sosit în cel mai mândru
port din miazăzi. Se-necau în tine
priveliştile cele mai strălucitoare:
munţi limpezi, ascuţiţi, încununati
cu zăpada trandafirie, cu izvoare tăinuite
în faldul umbros al pădurilor.
Am învăţat să mă odihnesc pe umerii tăi
şi să cobor prin râuri şi pripoare,
să mă-mpletesc în ramurile-ntinse
şi să fac din vis cea mai dulce moarte.
Mi-ai deschis arcade şi anii mei înfloriţi
proaspăt ieşiţi la lumină, s-au culcat
sub dragostea umbrei tale adunate,
scoţându-mi inima în bataia vântului
şi acordând-o cu sunetul verde al inimii tale.
Aveam să dorm acum, ştiind la deşteptare
că nu mă chinuiesc în peştera cea sumbră,
dând din mâini, fără de aer şi fără de ieşire.

Pentru că în sfârşit apăruseşi tu.

poezie clasică de Rafael Alberti
Adăugat de Gerra Orivera
Votează! | Copiază!