În vremuri întunecate

În vremuri întunecate ochii încep să vadă,
Mi-am întâlnit umbra într-o umbră mai mare;
Mi-am auzit ecoul în ecourile pădurii –
Un domn al naturii jelindu-se unui copac sub zadă.
Trăiesc între stârci şi pitulici, străin între străini,
Printre fiare pe deal şi şerpii din vizuini.
Ce este nebunia, dacă nu nobleţea unui suflet
În dezacord cu împrejurările zilei care ia foc!
Cunosc puritatea disperării în ultima-i esenţă,
Umbra mea pironită de un perete transpirat.
Acel loc, departe-între stânci, e-o peşteră, un adăpost
Sau o răscruce de vânturi? Între extreme-îmi caut rost.

O furtună permanentă de similarităţi!
O noapte căzând în fâlfâit de păsări, o lună zdrenţuită,
Iar în mijlocul zilei, întunericul întorcându-se din nou!
Un om merge departe pentru-a afla cine este, ca şi alte dăţi –
Moartea sinelui în lunga noapte indiferentă, de smoală,
Când toate formele naturale emană-o lumină ireală.

Întuneric, întunecată lumina mea, şi neagra dorinţa.
Sufletu-mi, ca o zi de vară-înnebunită de căldură, zboară,
Se-aude bâzâind dincolo de geam. Care eu sunt eu? A câta oară?
Un om, îngenuncheat şi-acela – mă ridic din propria teamă.
Memoria îşi revendică locul, şi memoria este Dumnezeu,
Şi unul este Unul, liber în vântul violent –care bate mereu.

poezie clasică de Theodore Roethke, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Votează! | Copiază!