În anii '30 ai secolului nostru, criticii nu au reuºit sã vadã, dincolo de postromantismul strãlucitor al lui Elgar, faptul cã muzica lui se remarca printr-o...

În anii '30 ai secolului nostru, criticii nu au reuºit sã vadã, dincolo de postromantismul strãlucitor al lui Elgar, faptul cã muzica lui se remarca printr-o anumitã particularitate. Spre deosebire de predecesorii lui victorieni, Elgar avea o individualitate ieºitã din comun. Este adevãrat cã orchestra lui pornea de la cea a lui Strauss sau Wagner, iar formele simfonice ºi concertistice de la Brahms, dar melodiile ºi modul de mânuire a formelor erau definitorii pentru el. Melodia lui Elgar, cu tensiunea ei curioasã, cu intervalele ample ºi salturile exuberante, cu spiritul sãu englezesc, puternic ºi încrezãtor (greu descris în cuvinte, dar evident), este recunoscutã imediat ca operã aparþinând unui anumit compozitor din istoria muzicii ºi nimãnui altcuiva.

Harold C. Schonberg în Vieþile marilor compozitori (2008)
Adãugat de Simona Enache
Voteazã! | Copiazã!