Nebunie

Prin curaj şi fug, îmbălsămat în mantia-mi de gheaţă,
Trec nepăsător pe lângă fântini din care izvoresc minuni,
Mă opresc să mă oglindesc într-un palid ochi de baltă,
Sunt străveziu, transformat în propriu-mi coşmar în viaţă.

Mărginal şi singur fug pierdut pe drumul larg,
Mă-vălui într-un strat de praf... din stele,
Casc avid spre cer, o gura de oxigen, cerşesc,
Mătănii bat, dau din picior, sunt surd şi doar citesc, o carte.

Implor o graţie să-mi curme suferinţa,
Dar râd şi îngerii de neputinţa mea,
Ridic spre lună faţa-mi trasparentă,
Dar s-a ascuns şi ea, şi râde-ntunecată.

Aş vrea să mă ascund sub straturi de pământ,
Deasupra mea să mut munţi de stâncă,
Iar la picioare să îmi curgă un izvor,
Mai limpede ca siguranţa nebuniei care m-a-nlănţuit.

M-arată toţi cu degetul şi-mi zbiară vorbe de ocară,
Ei nu-nţeleg, cât pot eu să-nţeleg,
La rându-mi râd şi eu şi vreamătă în ei o falsă faţă-amară,
Dar râd de nebunia lor, pe o văd înstăpânindu-se tăcută.

Deschise-s porţile spre paradisul paşilor pierduţi,
Ne-ntâmpină cu lăutari, menestreli ne-aruncă bani şi pâine,
Suntem primiţi, încoronaţi, cinstiţi,
În lumea nebuniei, ascunsa lume a neputinţei benev ole.

poezie de Dan Coblis din Fluturi de zăpadă
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!