Aproape straniu
Mă uit, în zare, la egretele albe,
la malul estuarului,
nu se anunță nicio schimbare.
Lunile înverșunate trec,
încă nu bați la usă,
în streașină, zăpada persistă,
în timp ce eu stau și-ți aștept pașii.
Sub o lună gotică
și fiecare clipire de stea,
prin pădurea de șoapte,
ușor confuz, dar rezonant,
noapte de noapte,
niciun sunet nu se pierde.
Încerc să nu mă gândesc
la distanța și spațiul dintre noi,
dar există momente
când ești atât de aproape,
aproape straniu, atât de aproape,
mai ales atunci când,
spre mine, plutesc, în aer,
curbe delicate ca vălurile picăturii,
adieri de gânduri,
miresme și brize de umbre dense.
Acolo, aproape, atât de aproape,
treci, cu mine, pe sub arcada
ramurii noastre de măr,
precum un cântec,
mi-alungi neliniștea din mine,
îmbrățișați la marginea timpului,
zâmbetele noastre se-ating,
fără putere sunt la atingerea ta,
două lumini care
redobândesc desăvârșirea.
Atunci, acolo, atât de aproape,
îngerii s-au adunat,
precum mâinile tale
împreunate cu ale mele.
În sunetul acelor aripi ușoare
bătea un contrapunct ritmic,
în timp ce tu, încet, încet,
ai zburat de la acest pământ nins,
de la acest pământ stins...
poezie de Irina Lucia Mihalca
Adăugat de Irina Lucia Mihalca
Votează! | Copiază!
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.