Şi de sus, dintre luceferi...

Sfiicioşi cătăm prin rugă, ca-n atâtea dăţi, iertare,
Deolaltă punem gândul şi tăcerea în chemare.
Vechiu' grai tăcut ne-adapă, prin cuvânt fără prihană.
De prin vorbe, Eminescu, este a sufletului hrană.

Multe gânduri aşezate în veşmintele vorbirii,
Ce-au trecut prin pana-i sfântă, stau sortite nemuririi.

Şi de sus, dintre luceferi... raza lui lumină încă,
Iar cuvintele-i de aur, neclintite, ca o stâncă,
Mai hrănesc dureri de suflet şi dorinţe mai hrănesc,
Prin esenţa lor de leacuri strânsă-n graiul românesc.

Azi, poeţi cuprinşi de vorbă şi de dulcele-i blestem,
Rime nu mai încondeie, de veşmântul lor se tem.

Versul lor... e doar o umbră, ostenit, fără foşnire,
Lepădat de limba sfântă, de cuvânt şi de simţire.
Stihuiri suferitoare... prea tăcute, prea vulgare,
Chiar şi stâncelor din piatră le sunt rău mirositoare.

poezie de Marin Bunget
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!