Mă doare
Mă dor zilele, ce trec peste mine
Apăsătoare,
Mă calcă cu nopțile prevăzute destine...
Neființa-mi mă doare!
Mă doare
Timpul, ce l-am dedicat, că-i al meu,
Îl lăsând la plecare
Să-l poarte un altul, să se îmbete de mine, antreu.
Durerea o fi pururi la toți hărăzită?
Și cum ea dispare?
La atâtea frumoase, frumoși, o fi fost o ispită?!...
Și lumea o acceptă, se pare!...
Se uitând, se călcând înveliți dezgoliți, în picioare...
poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (6 noiembrie 2013)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Votează! | Copiază!
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.