Cuibul
Uneori, acolo sus,
descoperită de adevăr,
alunecă poteca soartei.
Creaturile molatice,
cu țipătul dogit de așteptare,
suspină-n cuiburi de lacrimi.
Haloul pământului,
acoperiș de milă vulnerabil,
pentru sămânța cerului.
Topit de durere,
globul stins visează vedenii;
culese de pe alt tărâm
Și somnul înghite în sec,
cu voluptate,
hrana care trebuia,
digerată demult...
poezie de Constantin Păun din Patima izvoarelor (1995)
Adăugat de Constantin Păun
Votează! | Copiază!
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.