Atrofieri de-un cânt de lebădă
Mi-e frică să mai nasc, că și condamn la moarte
și să aud, am teamă, că sunt multele... cerințe,
iar mână țin la ochi, urât să nu deșarte
și-mi pun mănuși s-am simț, atrofiind silințe
de atingeri, rău murdare... doar gust îmi stă pe limbă,
amar de atâtea frici, ce viața mi le plimbă.
Stupid, tot se termină de abia înspre jumătate,
peste, doar fiind un fel de extins, în privilegiu,
de-o întoarcere, din nou, la iar singurătate...
cum portativ de note; "do"-i cap... sfârșit, solfegiu.
poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (30 martie 2013)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Votează! | Copiază!
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.