În infinitul infinitului cu umbre, doar eu
norii apasă verdele din iarbă cum
rotungimea copacilor
umbra
nu știu câtă tristețe poate fi
în firea lucrurilor însă știu că
am nevoie de liniște
puțină durere
maturitate
și crez
ce simplă pare existența
mi-ar place să mă prefac
într-o respirație
și
din când în când să mă
reîntorc în mine
ca o ispită
fără promisiuni și jurăminți
unde iubirea e doar o iluzie
și nimic mai mult
la urma urmei orice suferință
e un început de viață
în infinitul infinitului cu umbre
poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Votează! | Copiază!
Textul original este scris în limba română.
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.