Totu-i iubire
Motto: Iubirea e sacrificiul suprem
În prima mea clipă pe lume,
M-am îndrăgostit, ireversibil,
De mamă, de brațele-i calde,
Ca orice pruncuță de om!
De-nvățător, de profesor, de mentor!
Apoi, la un semn al iubirii zglobii,
Ca orice copilă sprințară,
Grațioasă și pură,
M-am îndrăgostit, efemer,
De-o mlădiță asemenea mie!
Adolescentul timid, inocent,
M-a sedus!
Nevinovat m-a sedus,
Cu incandescentu-i obraz,
Cu privirea-i ucigând-o pe-a mea,
Cu mâini tremurânde, fierbinți
Și buze cuminți, sângerii,
Nesărutatele încă!
Apoi, în jocul de-a timpul,
Cum îi stă bine vieții crescânde,
Am pus ochii pe-un flutur sfios!
Tinerețea când ni-e, e focul aprins!.
Dar viața-i spectacol, rătăcire, miraj...
Așa, peste ani, peste vis, peste crez,
M-am îndrăgostit de Adam...
De Adam cel șarmant!
Ah, femeie-nrobită de aștri!
Voluptate de dor, ne-mplinită...
Pământeană ce nu se dezminte!
Amestec de mit, adevăr și minciună...!
Eva din mine îl voi, negreșit, pe Adam!
În prima oră a mea-n Univers,
M-am îndrăgostit de prezent, de ființă,
De natura divină, de adânc, de înalt,
De Luceafăr, de Calea lactee,
De Ursa cea mare! De marea-n furtună!
De muntele-n tihna și sălbăticia uitării...!
Treaptă spre cer, m-am împlinit în Lumină,
Ca să nu pot fi dizolvată de Soare!
M-am lăsat, vietate plăpândă,
Înveșmântată-n culoare,
Amăgită de ploaie, de briză,
De crepuscul, de cerul albastru,
De văzduh și de zbor cu aripi deschise!
M-am alintat în iubire-n cuvânt, în suspin!
M-am lăsat curtată de șoaptă, de zâmbet,
De rechemări și iertare...!
M-am îndrăgostit de o mie de ori!
Și încă, pot să mai pot, până, deloc, nu voi fi...!
Ca porumbița cea sfârtecată de șoim, pot să mor din iubire,
Reinvestindu-mă-n aer, în apă, în pâine, în flori!
Intangibilul, pot să-l ating cu lăuntrul uimirii,
Din inima-mi saturată de candid!
În unica mea zi pe Pământ,
M-am îndrăgostit de iubire,
Invocând lichidarea de stoc,
A întregului cont,!
Azvârlindu-mă-n Hades,
Ca tăgadă a propriului suflet!
M-am convertit în iubire dar,
De-n zadar, preaplinul iubirii-mi va fi,
Eu pot să consimt, nesilită de nimeni,
Să înfig în unica-mi zi pe Pământ,
Cuțitu-mi cu două tăișuri...
Să umplu cu jinduri jumătatea cea goală
A paharului meu!
Și, vărsându-l pe ochi,
Pe trupu-mi, pe cuget,
Să-mi accept neprezentul diform...
Translucid, străveziu, indecis, incolor!
Pentru ca, ție, Adame, până sunt, cât voi fi,
Să-ți pot primi neiubirea-ți
Și s-o asum ca pe-un voal infinit!
Să-mi strâng la piept sacrilegiu-mi...
Și-apoi, înainte de-amurg, să te strig...
Să scâncesc... și să tac!
Fiindcă tot ce e-n mine-i iubire!
poezie de Iulia Mirancea (21 mai 2014)
Adăugat de Iulia Mirancea
Votează! | Copiază!
Nu este introdusă data nașterii pentru Iulia Mirancea. [
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.