Când bretonii, germanii, teutonii, cimerienii şi sciţii au năvălit în Franţa, au dat dovadă de o voracitate rară şi de stomacuri cu o capacitate ieşită din c...

Când bretonii, germanii, teutonii, cimerienii şi sciţii au năvălit în Franţa, au dat dovadă de o voracitate rară şi de stomacuri cu o capacitate ieşită din comun. Nu s-au mulţumit ei multă vreme cu mesele oficiale, silite să le ofere ospitalitate forţată; au năzuit către plăceri mai delicate; şi foarte curând oraşul rege s-a preschimbat într-un uriaş refectoriu. Străinii aceştia mâncau în restaurante, în cârciumi, în cafenele, în taverne, în birturi, până şi pe străzi. Se îmbuibau cu cărnuri, cu peşte, cu vânat, cu trufe, cu plăcinte şi mai cu seamă cu fructe de-ale noastre. Beau cu o lăcomie pe măsura poftei de mâncare şi cereau întotdeauna vinurile cele mai scumpe, nădăjduind că vor afla în ele plăceri nemaiauzite, pe care, apoi, erau grozav de uimiţi că nu le-au găsit. Observatorii superficiali nu ştiau ce să creadă despre ghiftuiala asta nesfârşită şi neostoită; dar adevăraţii francezi râdeau şi-şi frecau mâinile zicând: "Ia uită-te la ei, sunt vrăjiţi, ne-au înapoiat în seara asta mai mulţi taleri decât le-a numărat vistieria azi-dimineaţă."

Anthelme Brillat-Savarin în Fiziologia gustului (1825)
Adăugat de Micheleflowerbomb
Votează! | Copiază!