Cine iubește adevărul urăște pe Dumnezeu.
Cine iubește adevărul urăște pe Dumnezeu.
Arthur Schopenhauer în Viața, amorul, moartea
Adăugat de Răzvan Georgescu
Votează! | Copiază!
Textul original este scris în limba germană. Dacă îl găsești, îl poți adăuga la De.Citatepedia.net. Dacă există deja, ne poți semnala pagina, ca să creăm legătura.
Cartea "Lumea ca vointa si reprezentare Vol. 1+2" de Arthur Schopenhauer este disponibilă pentru comandă online cu o mare reducere de preț, la
1 Costache Ariton [din public] a spus pe 24 ianuarie 2009: |
| Absolut pe dos : Dumnezeu este Adevărul!! Deci cine iubește Adevărul, automat îl iubește și pe Dumnezeu.Schopenhauer are în vedere un Dumnezeu al filozofilor, un Dumnezeu de carton... |
2 Andrei Belcu [din public] a spus pe 9 noiembrie 2010: |
| Dar daca el se refera la Dumnezeu-ul crestin ortodox care este un adevarat demon care-si pedepseste fiii in momentul in care calca un pic gresit?Asta este Dumnezeu-ul crestinilor ortodoxi, te invata sa ierti blablabla, dar El nu iarta nimic ... la asa zisa judecata de apoi. |
3 Lucian Velea [webmaster] a spus pe 9 noiembrie 2010: |
| Conform teologiei creștine, Dumnezeu iartă tot ceea ce mărturisești la spovedanie, exceptând păcatele capitale. |
4 Daniel Stanciu [din public] a spus pe 9 noiembrie 2010: |
| e teoria dublului adevar. adevarul stintei nu coincide cu adevarul credintei (revelat). cine iubeste primul adevar ("adevarurile" acestei lumi) e deranjat de al doilea (cel al lumii de dincolo). ajunge chiar sa considere ca Dumnezeu imposibil de elucidat stiintific este o plasmuire. si cum stiinta insemana tocami izgonirea plasmuirilor, iubitorul de adevar stiintific este un adversar inversunat al lui Dumnezeu (fantasma absoluta). |
5 Silvia Velea [utilizator înregistrat] a spus pe 9 noiembrie 2010: |
| Din punctul meu de vedere, adevărul este "ceea ce este", nici mai mult nici mai puțin. Când mintea încearcă să înțeleagă acest adevăr, îl transformă în plăsmuire, indiferent care lume este vizată: cea lumească sau cea duhovnicească. Dacă Dumnezeu este "Viața", atunci e suficient să observi viața în toată splendoarea și complexitatea ei. Atâta timp cât nu stabilești tu regulile, o poți aprecia în cel mai științific mod cu putință și tot Dumnezeu este și în această percepție. Știința, după părerea mea este doar un alt mod al lui Dumnezeu de a ni se prezenta, în special celor care îl pot cunoaște mai bine așa. Altora li se revelează prin simțuri, prin sentimente, prin trăiri miraculoase. Cine nu a avut măcar o dată în viață un vis lucid și n-ar fi putut să jure că ceea ce i s-a întâmplat a fost adevărat? Nu comentez mai mult citatul lui Schopenhauer, el are un context filozofic mai larg. Îmi exprim doar convingerea că adevărul este peste tot, ca și Dumnezeu, este suficient să căscăm ochii și să ne deschidem inima. Dacă încetezi să te mai vezi pe tine însuți, îl vezi pe Dumnezeu. Și prin Dumnezeu te descoperi pe tine însuți. Din filmul "Culoarea purpurie" am reținut o idee foarte pe placul meu: lui Dumnezeu îi place să fie ad-mirat. Ca și nouă, de altfel, nu? |
6 daniel stanciu [din public] a spus pe 9 noiembrie 2010: |
| sunt oameni care nu reusesc sa vada lucrarea lui Dumnezeu nicaieri in lume. n-au ochi "spiritual". pentru ei adevarul e o relatie intre modul in care gandesc realitatea si realitatea insasi. la acest adevar se referea artur (asezat de data asta la o masa dreptunghiulara).Pentru neamtz, Dumnezeu este personificarea fricii de moarte. daca n-am muri nu ne-ar trebui o VIATZA de dincolo si nici un amfitrion suprem care sa ne astepte cu bratele (imateriale) deschise. Daca Dumnezeu e adevarul inseamna ca erori nu mai sunt. insa daca nu mai sunt erori, nici oameni nu mai sunt, pentru ca greseala (incompletitudinea) e o marca inregistrata de umanitate ("a gresi e omeneste"). stiintza s-ar putea sa creeze paravane care ne impiedica sa il vedem pe Dumnezeu in lume. nu intamplator multi oameni cu traire religioasa o injurau de mama focului. Luther a afurisit stiintza (ratiunea) numind-o tarfa favorita a lui Satan. Schopenhauer il injura pe Dumnezeu in numele stiintei. E o chestiune de optiune spirituala. |
7 Silvia Velea [utilizator înregistrat] a spus pe 9 noiembrie 2010: |
| Eroarea se naște din interpretarea personală a adevărului sau, cum bine ai spus tu, din "relatia intre modul in care gandesc realitatea si realitatea insasi". Adevărul este realitaea însăși, nu interpretarea ei de către noi. N-ai de unde să știi ce ne-ar trebui dacă am fi nemuritori. Pentru unii, Dumnezeu poate fi evadarea supremă în fața morții, dar cred că sunt și oameni pentru care Dumnezeu este viața așa cum o trăiesc în plan pământesc. "Ochiul spiritual" nu ți-l poate închide sau deschide nimeni și nimic, dacă tu nu consimți sau nu ești pregătit, fiindcă vedem doar ce ne este util pentru dezvoltarea spirituală de la un moment dat. |
8 daniel stanciu [din public] a spus pe 9 noiembrie 2010: |
| adeavarul este realitatea pt noi, este raportare. daca adevarul ar fi realitatea nemijlocita, animalele ar trai in plin adevar si oamenii numai in eroare. noi, ca oameni, n-avem cum sa accedem direct la realitate. ne impiedica ganidrea, limbajul. noi traim intr-o realitate simbolica. adecarul si eroarea tin de felul in care noi interpretam realitatea. un enunt poate fi adevarat sau fals, realitatea nu e nici una nici alta. adevarul nu e deloc problema ei, ci a noastra. |
9 Silvia Velea [utilizator înregistrat] a spus pe 9 noiembrie 2010: |
| Animalele chiar trăiesc în plin adevăr. Pentru toate celelalte idei, îți recomand Krishnamurti. |
10 daniel stanciu [din public] a spus pe 10 noiembrie 2010: |
| daca merg cu baietelul meu pe strada si trec pe langa un scuter parcat (neregulamentar), junirorul e atras de relitatea scuterului. eu ii pot spune: "asta e o motocicleta" dar ii comunic o propozitie falsa. daca as fi afirmat "asta e un scuter" as fi formulat o propozitie adevarata. scuterul real e indiferent complet la tribulatiile mele lingvistice. ramane real.adevarul si falsul il vizeza, dar nu-i modifica realitatea. nu asa se intampla cu oamenii. daca pretindem despre un om (in viatza) ca nu e ... poet, s-ar putea sa-i modificam realitatea.sa fi fost poet (real) si sa-i fi denaturat sensul creatiei sale. omul nu e indiferent la limbaj. se manifesta prin limbaj (cu atat mai mult un poet). in cazul nostru poetul ar fi putut sa renunte sa mai scrie. sau l-am fi ambitionat si... ar fi scris mai prost decat inainte (pt ca va face o " demonstratie" de poezie). cuvantul (purtator de adevar si eroare) poate schimba realitatea. |
11 Silvia Velea [utilizator înregistrat] a spus pe 10 noiembrie 2010: |
| În ceea ce privește realitatea lucrurilor, băiețelului tău s-ar putea să-i fie indiferent cum îi spui tu dihaniei ăleia pe două roți. Etichetele (altă meteahnă a noastră) sunt bune pentru încărcat și încurcat mintea adulților. Nu uita, până la șapte ani, copiii nu-și pierd vederea spirituală, așa că nu băga mâna în foc că realitatea pe care o prezinți tu e aceeași cu cea pe care o vede el. Dacă însă îi spui, ca-n Matrix, că acolo nu e niciun scuter/motocicletă etc, s-ar putea să te apropii de "realitate" mai mult decât crezi. Cât despre cuvinte... da, oamenii sunt sensibili la ele, fiindcă, așa cum credeau toltecii, cuvântul este o unealtă a magiei, are putere creatoare. Dar ție îți scapă din vedere exact esențialul: niciun cuvânt spus de altul nu-ți poate schimba viața dacă tu NU PERMIȚI acest lucru. Vorba cântecului: "Nu te-oi minți tu niciodată, nici alții a te minți nu pot". Ia în considerare că oamenii îți comunică PĂREREA lor, ei nu sunt deținătorii adevărului în ceea ce te privește. Cel mai adesea nu sunt deținătorii adevărului nici în ceea ce-i privește pe ei înșiși. Așa că indiferent ce-ți spun, ei proiectează asupra ta simultan și fără discernământ adevărurile și erorile personale, iar tu dacă tu ți le asumi nu ești decât o plăsmuire a lor. Nu poți schimba "realitatea" altuia decât dacă el consimte, din prostie sau slăbiciune. |
12 daniel stanciu [din public] a spus pe 10 noiembrie 2010: |
| Pai cantecul nu are dreptate. un tip-in mod sigur nu un menestrel- a zis ca: daca nu stii cum sa spui, canta. autoamagirea (minciuna de sine) e o forma curenta de minciuna . in psihologie asta se cheama eroare de atribuire. daca esuam intr-o chestie, pretindem ca factori exteriori noua ne-au impiedicat sa realizam proiectul (atribuire situationala- nu noi, conjunctura!). daca reusim, sustinem ca meritul ne apartine in totalitate (atribuire dispozitionala, noi am facut asta, conjunctura a fost o pondere neglijabila). procedam invers cand il evaluam pe celalalt.reusitele sale le estimam situational (nu prin calitatile lui, ci prin circumstante in care s-a aflat), iar insuccesele dispozitional (prin defectele sau incapacitatile sale). mai mult decat atat, minciuna (masca) este indispensabila in viatza noastra sociala. trebuie sa ne cenzuram sinceritatea. sinceritatea totala este o sinucidere sociala. si mintindu-l pe celalalt (ca nu e urat, lenes, sau cu o inteligentza nocturna) ne cream o abilitate sociala, pe care o interiorizam. cand suntem singuri, in lipsa de celalalt, ne mintim pe noi insine ca sa nu ne pierdem indemanarea. |
13 Silvia Velea [utilizator înregistrat] a spus pe 10 noiembrie 2010: |
Evident, pentru tine natura umană nu are nicio surpriză plăcută...  Versul de mai sus face apel la luciditate, iar luciditatea eu o înțeleg în felul următor: cineva îmi spune că scriu execrabil, altcineva că scriu superb, altul - mediocru. Eu pe cine să cred? N-am să cred pe niciunul și nu fiindcă niciunul nu are dreptate, ci pentru că toți trei au dreptate. Și nici n-am să fac prostia să cred că talentul meu e media celor trei păreri atât de diferite. Luciditatea înseamnă să-ți accepți contradicțiile, momentele de genialitate, dar și de idioțenie crasă, cele de in spirație și cele de eclipsă, să accepți că uneori scrii superb, altădată execrabil sau mediocru. Sigur, lecția ta de psihologie e valabilă, descrie un tipar comportamental. Sinceritatea e o probă de judecată dreaptă, nu te apuci să-ți spui părerea ( bună sau rea) cui nu ți-o cere, cui nu e pregătit s-o audă ș.a.m.d. Când ești sincer cu tine și exersezi această sinceritate nu înseamnă că te ia automat gura pe dinainte cu toată lumea. Dimpotrivă, recunoști oamenii sinceri și pe cei mincinoși (cu sine și cu alții) și înveți să te comporți cât mai bine cu fiecare. Ca să fii sincer cu tine însuți ai nevoie și de înțelepciune, iar acestea se dezvoltă împreună. Mă voi opri cu discuția aici, deja ne învârtim în jurul cozii. |
14 daniel stanciu [din public] a spus pe 10 noiembrie 2010: |
| e bun si invartitul in jurul cozii. e o forma de coregrafie intelectuala. totul e ca invartitul sa fie elicoidal, nu doar circular. toate discutiile care pornesc de la premise diferite si ireconciliabile sunt elicoidale (tu- pornesti de la ipoteza ca Dumnezeu exista si ca realul strabatut de prezenta sa spirituala se transforma adevar, eu ca Dumnezeu s-ar putea sa nu fie si adevarul e o forma de intalnire a realului, iar falsitatea o ratare a lui). eu- imi precizez pozitia prin raportare la falsitatea premisei tale, tu procedezi invers. fiecare poate avansa pe traiectoria lui spirituala, revenind si dezvoltand presupozitia pe care si-a asumat-o. |
15 Silvia Velea [utilizator înregistrat] a spus pe 10 noiembrie 2010: |
| În sfârșit, o concluzie clară, corectă și sănătoasă. |