Fatalitate... de prezent
... e lecția de chirurgie
-unde pe viu se taie în carne vie,
cu instrumente atât de vechi, caduce,
probabil moștenite din străbuni, etrusce-
se scoate, rând pe rând, laparatomic,
orice țesut, țesut din timp atomic
și care-ar face un întreg melodios, fragil,
crescut atât de educat de tați, copil
cu atât bun simț din glie și din mame
oblojind precum pomul roade, poame,
ce sunt bătute acum să cadă
cu toate, una pe altele, grămadă,
... așa, c-apoi să scoată inimă, toracic
să nu fie bătăi, răspunsul tracic
din răzbunări de surghiuniri, posesii
și apoi să scoată creierul plin de obsesii,
să-l spele distilat, să-i lase doar auz,
să tacă limbă, sunet, gândul, tot mai mult, confuz,
să-și piardă corp orice știut mai are
și doar lozincile de proști chirurgi să ia amploare,
... să stăm pe mese, reci, așteptând, cerșetori
să fim prin ei, să fie numai ei, ca atâtea, atâtea ori,
prezent plin de fatali atoateștiutori, atotdominatori...
poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (25 august 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Votează! | Copiază!
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.