Lia: Dar, ce face?
To Kuny: Cine?! Ah... Lucian... Nu știu, scumpo. Să vedem ce are de gând tânărul vostru comandant.
Lia: Dar ce face? Nu-mi vine să cred! Plânge?! El?! Cum?! Eu... Niciodată nu l-aș fi crezut în stare de așa ceva.
To Kuny: De ce, draga mea? Plânsul e totuși un gest atât de uman. Prin asta dovedește că și el este totuși doar un om, o ființă umană, că are sentimente. La urma urmei, nu este deci, nici el, decât un simplu om, ca oricare altul.
Lia: Adevărat, dar... Luci?! Să plângă?! El... Emotiv, sensibil?! Nu credeam că lui i s-ar putea întâmpla așa ceva, nu l-am văzut niciodată atât de abătut, cu atât mai puțin plângând. Părea a avea tăria de a trece nepăsător peste orice, de a înfrunta curajos orice situație. Părea întotdeauna de neclintit, ca o stâncă.
To Kuny: Și totuși, draga mea, iată că nu-i mereu chiar ca o stâncă. E doar o ființă umană, dar ce ființă... Minunată! E Lucian, fiul celui mai bun prieten al meu, Traian, căruia îi seamănă atât de mult, în toate.
replici din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.