Doar o clipă îl privi cu albastrul ochilor ei. Ce avea el de gând oare? Nu-și dădea seama! Nici psihiatria, nici psihologia n-o ajutau deloc în acele momente...
Doar o clipă îl privi cu albastrul ochilor ei. Ce avea el de gând oare? Nu-și dădea seama! Nici psihiatria, nici psihologia n-o ajutau deloc în acele momente; pe el nu-l înțelegea deloc. Nu reușea să-l înțeleagă. De parcă toate studiile ei nu-i erau de nici un folos în prezența lui. Și de fapt, cum sau cu ce s-ar fi așteptat ea s-o ajute?! Lucian, la volanul mașinii albastre, străbătu hotărât orașul, spre centru. În curând, se putu zări o casă frumoasă, nici foarte mare, nici prea mică, înconjurată de un cordon format din polițiști, jandarmi, gardieni. A cui casă putea fi aceea? Pentru Lia părea clar că doar a unuia dintre membrii echipajului, dar a ei, sigur nu! Atunci a cui? A... lui?! Liei i se făcu inima mică, mică de tot. De ce oare Lucian o aducea aici, foarte probabil, la el acasă?! Ce urmărea de fapt?! Timidă, îl privi o clipă. Înainte de a se apropia de casa respectivă și de a trece de cordonul format de oamenii legii îi ceruse să oprească, pentru ca ea să coboare. Rostise totul șoptit, cu o urmă de teamă în glas. Teamă?! De ce?! Sau de cine?! De el?! Surprins, își întoarse capul spre ea.
citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.