Lia aștepta nerăbdătoare în rezerva ei. Minutele treceau nepăsătoare, iar el... nimic! Nu apărea! Cât timp își închipuia că va putea ea să stea liniștită, să...
Lia aștepta nerăbdătoare în rezerva ei. Minutele treceau nepăsătoare, iar el... nimic! Nu apărea! Cât timp își închipuia că va putea ea să stea liniștită, să aștepte? Nu-și dădea seama că nu prea mult?! Dar iată-l, în sfârșit! Don Juan; sau comandantul misiunii, în uniforma lui albastră, cu șase bulinuțe aurii sclipind pe reverul hainei... Zâmbind ca de obicei, enigmatic, abia perceptibil, era de-a dreptul fermecător. Se apropie de ea, privind-o intens, la fel ca întotdeauna, ca o pasăre de pradă... Se mai putea ea considera prada lui?! Îi cedase, de mult timp, dar tot se simțea vulnerabilă, ca o pradă, de fiecare dată, în preajma lui.
citat din romanul Proxima, Partea a-IV-a: "Adio, Proxima!" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.