Marioneta

Părul bogat
şi gene negre, de mătase,
pun în lumină
cipul alb, de var.
Nasul e cârn şi pistruiat,
ca de copil. Trupul frumos
are sclipiri de chihlimbar.

Cânepă groasă, dură,
o-nconjoară,
îi prinde capul,
trupul de artistă.
Sforarul nemilos, meschin
e-o brută
îndrăgostită doar de firea-i egoistă.

Îşi simte trupul slab
şi mintea subjugată;
se mişcă
împinsă de arcuri nevăzute;
strânsoarea sforilor e lanţ gros de galeră
plutind, mânată de furtuni,
pe ape neştiute.

A fost o primăvară
cu priviri de soare;
s-a copt la trup şi minte-n toiul verii;
în toamna vieţii
ar vrea să scape din strânsoare,
să şteargă
şi să uite urmele durerii.

Sfoara e veche,
zdrenţuită, încurcată.
Sforarul cinic
nu renunţă la manevre.
Nervos, agită-n dans ameţitor marioneta...
Sfoara se rupe...
Trupul ei firav se prăbuşeşte.

poezie de Ana Vida din Trăiri
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!