Doamne, ce fericit ar fi păsărarul!

Ştiu numai ce se cade,
bunăoară despre timp ştiu lucrurile cunoscute,
ori mai degrabă despre cuvintele compuse sau derivate:
estimp, răstimp, anotimp
pe ăsta din urma zice-se că l-au născocit nemţii
şi bineînţeles că sună ca dracu', asemenea unui bolovan rostogolit
mă maimuţăresc uneori în oglindă rostindu-l:
"jahreszeit, jahreszeit..."
habar n-am însă despre dumnezeul timpului ori despre diavolul său
şchiop, berc sau miop, cum s-o afla
aud spunându-se "e timpul pentru cină,
pentru plimbarea călare la şosea ori pentru somn",
dar nimeni, absolut numeni nu zice "e timpul pentru moarte"
asta înseamnă că moartea nu are timp
nu ştiu nimic de măsura lui
(la ce mi-ar mai folosi măsurile celorlalte lucruri?)
oare ce ucide, lipsa ori, dimpotrivă, preamultul său
şi cum arată timpul pietrei, sunetului, al umbrei
al apei, al efemeridelor
dacă secundele sunt totuna cu ciocănitul sacadat al pantofarului
"încetează, beţivule", i se strigă din gang
cu picurii ploii toamna
cu respiraţia ţiitoarelor
mie mi se pare că aduc mai mult cu fâlfâitul de aripi
şi atunci de ce n-aş schimba eu turnurile cu ceas din burguri
în turnuri cu păsări?
Doamne, ce fericit ar fi păsărarul!...

poezie de Mihail Soare din Eu, Nietzscheanul (2012)
Adăugat de Augustin Nicolae
Votează! | Copiază!