Neîntreruptă neşansă

Câtă minciună-i adevărul cu suferinţa-i creatoare
Şi-i prea târziu să-mi folosească un adevăr minţit o viaţă,
Cel ce-l discern din rău avut să n-am puteri de denigrare
Şi mi-e exemplul cert, palpabil că pe-alţii soarta îi răsfaţă.

Din rău în rău când merge totul şi tot aştepţi să se sfârşească
Dar tot el e doar o-amăgire de început ce nu se leagă
Şi pică iar în disperare ce suflet, trup stă să rănească...
E semn că totu-i incurabil şi întâmplarea nu se bagă.

E-atât de adunat neşansă se mărgelând pe lanţul greu
Ce ţine ancora de fund să-oblige la inert speranţă,
Ba mai mult înspre abis să tragă se adâncind mereu, mereu
În prăvălire-n anoxie când te pierzi tot, îţi pierzi creanţă.

Ai vrea să te ridici, nu poţi şi biciul picură în fluviu
Cum e hipnoza neîntreruptă; trântit la sol în oarbă transă
Şi aştepţi din somn să te înalţi, să răbufneşti cum un Vezuviu,
Tânjind neputincios norocul să-ţi dea un deget... să-l prinzi şansă.

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (23 ianuarie 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Votează! | Copiază!