Halucinație
Tii! Ce frig, ce foame mi-i!
Ca un darnic vistier,
Noaptea a spuzit pe cer
Zloți în roiuri brumării.
Printre negrele zăbrele,
Din nemărginire, stele
Mă măsoară ca apașii
Și-și scufundă-n haos pașii...
Luna rumenă ca chifla,
Îmi tot dă mereu cu tifla
Și-mi aruncă ah, nebuna!
Câte un crâmpei de stea
Nu mai mare ca aluna,
Pentru toată foamea mea.
Oare astfel crede ea
Că mi-o poate alina?
Cum plutește coaptă-n aburi,
Tot înghit în sec salivă
Izvorând ca apa-n jgheaburi
Din făptura-mi costelivă.
De te-aș prinde, mare ciumă,
Te-aș mușca de nasul cârn
Și în cui am să te-atârn,
Să te lecuiești de glumă.
Dați-mi pietre, măi, și humă,
Să le rod și să le ling,
Poate-oi reuși să-mi sting
Foamea care mă sugrumă!
Parcă merg desculț prin brume...
Cine urlă, măi vecine,
Ca o fiară-n cușcă, cine
Scoate răcnete și spume?
Ptiu! Mormântul tău de lume!
poezie de Ionel Zeană din Acești mari poeți mici
Adăugat de Simona Enache
Votează! | Copiază!
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.