Cinema

Se joacă filmul meu
-n-am scris scenariul-
şi regizorul mi-este total necunoscut,
iar pe deasupra şi actorii-s o-ntâmplare,
c-apar aşa, fără planificare
pe-un platou
ce-i doar o parte din văzut,
în rest, nu am niciun control...
Ce-i de făcut,
că nu cunosc itinerariul
şi eu sunt principal erou,
cred eu...

Mă pierd, vizionându-mă
şi-s singur spectator,
căci e banal,
e-o pierdere continuă,
de conţinut
şi trebuie plătit biletu-ntregii săli
-ca să-i evit bankrupt-
şi-atunci mă caut de avut
şi e-nfiorător
că-n mod fatal
n-am buzunare, din proprie vină,
ruinându-mă...

... Şi n-am decât la piept mai multe cărţi de coli.

Epilog...
s-ar putea totuşi...
într-o filmotecă să se piardă
rola mea
şi într-o zi, o lume să mă plângă
ca pe-un fervent adorator de propriul rol,
un stoic ce-a bătut la multe uşi
şi ce dorea
pe-aproape să dezmiardă,
neştiind că inima-i nătângă,
sufletu-i e gol
... n-acceptă dialog...

E o-ntrerupere,
când s-a stins lumină
şi-ncepe virtualul de pe pânză
printr-o... "introducere"
de nou, nimic din ce era,
o rolă, derulând divină
ce-ncepe să se vânză...
şi devii... stea.

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (1 martie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Votează! | Copiază!