Arţarul

Se-mbracă într-o cutumă anuală
Şi se goleşte tocmai când i-e frig;
Uitând de toamna timpului de şcoală,
Cu pui de puf, ce-ncercă-n zbor, câştig.

Un cuplu de codate gri se joacă
În dragostea fugară prin umbrar;
Ferice pentr-o gazdă fără plată
La veveriţe, ce-şi adună inventar.

E globul pământesc, rotund şi falnic,
Cu verdele plămân de clorofilă
Adus lăstar, lângă oraşul jalnic...
Acum, străjer pierdut, lângă o vilă.

S-a rupt de greutăţi, o iarnă cruntă,
Lăsat de unul singur sub "verglace";
S-a vindecat şi-i pregătit de nuntă
La cuplul jucăuş, fidel rămas.

L-am părăsit, fără motiv, un nestatornic,
Pe el şi casă şi-o întreagă ţară,
Crezând că-ntoarcerea-n pământul dornic
Va vindeca suspinul de vioară...

Stă-n curte-n faţa casei maiestuos;
O minge-n foşnet verde, uriaşă,
Cu sevă-n sirop pur, de zahăr tos...
Pădure-ntreagă-n plin oraş, acasă.

Stă pe-un stativ şi-i prins cu rădăcini
Ca pe-o catedră, 'n mândru exponat;
Simbol de-o ţară, ape şi grădini,
Ce cântă frunza-n imn de unicat!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (21 noiembrie 2010)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Votează! | Copiază!