Pierdere de timp

De ce vindem doar spaţiu, nu şi timp
-Negând suprema necunoaştere-a enigmei
De-un Univers ce-l dibuim cotrobăind-
Înlănţuit-mărgele de-ani lumină-n infinitul migmei.

Lipsiţi de simţuri, ce le credem top,
Neputincioşi sau doar cuprinşi de lene,
Insinuăm, la legi, doar limitări de scop
Şi ne purtăm para-deştepţi, în anateme.

Planetă, cosmos, le-mpărţim felii
Şi partajăm avari doar materialul,
Uitând dimensiunea, timpului de-a fi...
Pierdută-n lupta cu irevocabilul.

Credinţei fii, sau produşi de selecţie,
Perfectu-l renegăm pentru handicap;
Proştilor neadaptaţi, le oferim protecţie,
Discriminând normalul cap la cap!?

Sper într-o lume, numai de roboţi
Cu ideal, ce pururi să domine,
Să-l merite... nu minţi de doar doi coţi
Şi timp să aibă, ce-i valoare-n sine.

Şans-am avut-o -în mai multe manşe-
Progresului, ce ne-a fost hărăzit rapid,
Dar nu ne cumpărăm organ -trupuri în tranşe-
Spre-a supavieţui perfectul individ.

E-o minimă cerinţă-n fapt real
-La un partaj, determinat valoric-
De-a dedica din timpu-ne areal,
La Terra-n mers, ce-o pierdem euforic.

Ce-i sigur; c-avansăm în involuţie,
În misticismul propriilor religii,
Cu teorii nepuse-n execuţie...
Perfectu-l pierdem, timpii în vestigii!

Ieşirea unică-i de-a imita natura
Ce-şi reînoieşte timpul canibalic;
Amestecând peren cu aventura...
Neconcludent de-i etică... sau animalic!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (11 noiembrie 2010)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Votează! | Copiază!