Sună iubire, sună!
sună, iubire, sună!
pământeană așternere de note zâmbește sufletului ars
de culorile unei toamne nesfârșite
sună, iubire, sună!
clopoțeii șarpelui ridicându-și capul,
din sacul de fum al promisiunilor răsună dulce... amar...
sună, iubire, sună!
doar când tu suni,
cuvintele cresc rădăcini în inima altarului minciunilor...
perfect adevărate, stilate,
pe tronul din lemn de inimă dintr-un tei,
răvășit într-o chemare unică dar atât de inutilă...
sună, iubire... și taci!
tăcerea ta îmi lasă răsuflarea întreagă,
cât un ecou amorțit între nimic și nimic.
mai încalecă odată pe armăsarul din povestea cu merele de aur.
parcă erau trei?
pe al treilea mușcă-l cu sete și aruncă-l departe...
o pasăre cu inima de stâncă îl va cuprinde în cioc,
uitând minciunii groaza de a redeveni adevăr...
poezie de Anne Marie Bejliu (13 august 2011)
Adăugat de Anne Marie Bejliu
Votează! | Copiază!
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.