Casa cu muşcate

Două odăi la geamuri cu muşcate
Icoana-n cap de pat şi busuioc în cui
Trec zilele, în ceruri numărate
În viaţa ce ne poarta pe-a ei cărări hai-hui.

Şi peste tot e mama ce veşnic roboteşte,
Sunt mâinile a casei nestemate,
În urma lor, tot locul străluceşte
La zi ce se sfârşeste, o alta-i stă în spate.

Din zori până-n amurg în râset şi hârjoană
Sunt pruncii rotofei ce-n jur îi fac lumină,
Pe lângă poala mamei ei cresc fără de teamă
Sunt parcă flori grijite de-o harnică albină.

Şi-n timpul care curge, iubirea ei tot creşte
E sufletul de mamă o pâine ce dospeşte.

poezie de Florica Iacob
Adăugat de Florica Iacob
Comentează! | Votează! | Copiază!