Poemul VI

Mi te amintesc aşa cum erai astă toamnă.
Erai pălăria cenuşie şi inima liniştită.
În ochii tăi flăcările apusului purtau o luptă.
Şi frunzele cădeau în bălţile din sufletul tău.

Întinzându-mi braţele ca o plantă căţărătoare,
frunzele îţi împânzeau vocea, calmă şi împăcată.
Artificii de veneraţie în care setea-mi ardea.
Zambilă dulce şi albastră răsucită pe sufletul meu.

Îţi simt privirea călătorind, şi toamna se îndepărtează:
pălărie cenuşie, cântec de pasăre, inimă-cămin
către care dorurile-mi adânci au migrat
şi săruturile mele s-au răsturnat, fericite ca jarul.

Cer dintr-o corabie. Lot din întinsuri:
amintirea ta se-ncheagă în lumină, în fum, în ape liniştite!
Dincolo de ochii tăi, în depărtare, serile ardeau.
Frunze uscate de toamnă se învârteau în sufletul tău.

poezie clasică de Pablo Neruda din Douăzeci de poeme de iubire şi un cântec de disperare, traducere de Ionuţ Popa
Adăugat de Ionuţ Popa
Comentează! | Votează! | Copiază!