Dojană

Căţeaua mea, neîndoielnic, la minte e destul de-ntreagă.
Ne-ntorceam. Ea, spre mângâiere, sub mâna-mi capul gros şi-l bagă.
Are, se vede, presimţirea c-o s-o mustrez. Tace chitic.
O trag oleacă de ureche. Mă uit urât la ea şi-i zic:
– De ce te porţi urât, frumoaso, făcându-mă de râs în lume?
Când te dedai la fapte rele pe care le consideri glume?
Alergi, te zbengui, latri, urli, te tăvăleşti printre boscheţi
Şi nu o dată bagi copiii şi câinii lor în sperieţi.
Nu-ţi iese un cocoş în cale să nu scoţi sufletul din el
De-mi vine în pământ să intru când te comporţi în acest fel.
Îmi e ruşine, zău, de oameni, deşi, ştiu, ai şi calităţi:
Credinţa şi deşteptăciunea de ce nu vrei să le arăţi?
Afectuoasă, rezervată, aşa cum eşti acum acasă
Aş vrea să fii şi la plimbare, când brusc devii capricioasă!

poezie celebră de Victor Hugo
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!