Icoana

În vechea mânăstire, de timp încremenită,
Veghează o icoană ce are faţa plânsă;
A lumii-mpărăteasă priveşte-nlăcrimată
Spre palida credinţă din ce în ce mai stinsă.

În neodihna mea găsesc la drum popas,
Aici în mânăstire, ating icoana veche,
Îngenunchez şi vreau să mă agăţ de cer,
Să caut frumuseţi ce nu cunosc pereche.

O linişte mă prinde, lumina mă-nconjoară,
Împodobesc o rugă cu visurile mele,
Icoana mă priveste cu lacrimi în şiroaie,
Simt aripi lângă umăr ce se întind spre stele.

Am întrebat în gând icoana de ce plânge
Şi chipu-nlăcrimat răspunsul mi l-a dat:
"Eu plâng de fericire că azi eşti lângă mine
Şi-n faţă la icoană te rogi îngenuncheat".

poezie de Mariana Dobrin (aprilie 2009)
Adăugat de Mariana Dobrin
Comentează! | Votează! | Copiază!