Umil pretext

Ea este şi nu ştiu din ce pricină este,
sudoare cerească o hrăneşte mereu
ea este şi nu ştiu din ce pricină este
şi-atunci cred că pricina stelei sunt eu.

Ca un cal prima oară chemat pentru ham
mă învârt priponit de luminile sale,
mă învârt cu pământul în trândav nărav
şi bice mă bat peste tâmplele goale.

Necunoscuta mea bolnavă energie
pârtii deschide spre ceţosul ţărm,
gândindu-mă la cer mă nasc. Gândindu-mă
la cer, mai am curajul să adorm.

El este aici deasupra;de câte ori se mişcă,
pripoane reci de os aud foşnind în carne
şi fug atent pe axe de zgură încleiată-
măduva lui pe mine nu vreau să se răstoarne.

O, pântec presupus al zămislirii mele,
cerule virginal mereu,
lasă-mi închise tâmplele, să pot rămâne
umil pretext al unei stele, eu.

poezie celebră de Adrian Păunescu din Fântâna somnambulă (1968)
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!