Timpul alienării

Prin lumină şi prin necesitatea sa de a se pretinde în
totul.
Complimentat prin culoare şi însoţit în surâsul acestor
de început promisiuni.
Spre taina căror depărtări din afara cetăţii se dau în
lagăn chemările?
Şi se mărturisesc cu alint de vorbe şoptite în timpanul
distanţei?
Vis de libertate început ca o delicvenţă unui
înger absent dintr-o dimineaţă cu plânset de
izmă nouă.
La drum nou plecat dintr-un prezent ca o contuzie
meritată.
Spre un viitor cât o leziunecerebrală.
Amândouă necesare aceluiaşi trecut contaminat şi
dobândit ca o cârtire sau ca un mod de a înţelege ce se
petrece cu tine.
Ironie alburită în coaja unui ou pe care alunecă
trecătorii unei vieţi de nimic.
Sens căruia i se cuvine trudă şi istovire.
Sau poate unealtă sfârşitului spre care curg ignorante
coborâtoare în adâncuri pline de linişte şi uitare.
Trebuinţă bună de leac irosit într-o doară.
Paşii tăi prădaţi cu încredere şi nerăbdare.
Văzuţi din pînda cetăţii pierzându-se în bezna sărată a
ochilor înlăcrimaţi.
Exod ca un brânci fără vorbe de adio.
Fără graba întoarcerilor.
Apele vin, apele pleacă.
Tu tresalţi ca o speranţă moroită din urmă.
Uşile dogmei s-au deschis şi s-au închis.

poezie clasică de Vasile Gavrilescu din Timpul trecerii tale, partea II - Timpul alienării (1976)
Adăugat de Vasile Gavrilescu
Comentează! | Votează! | Copiază!