Spleen

Când cerul scund şi negru ca un capac se lasă
Pe sufletul dat pradă urâtului şi când
Ne toarnă-o zi mai tristă ca noaptea şi ceţoasă
Întinsul cerc al zării întregi îmbrăţisând;

Când lumea se preschimbă-ntr-o umedă-nchisoare
În care-n vas Speranţa, biet liliac, se zbate
Lovindu-se de ziduri cu-aripi şovăitoare
Şi dând mereu cu capu-n tavanele surpate;

Când ploaia îşi întinde şiroaiele ei dese
Ca gratiile unei imense puşcarii
Şi-o hoardă ticăloasă de mari păianjeni ţese
În creierele noastre reţele fumurii;

Deodată, mânioase, prind clopote să sară
Şi către cer s-aruncă şi urlă-ngrozitoare
Ca nişte duhuri fără stăpân şi fără ţară
Care scâncesc într-una cu încăpăţânare.

- Şi lungi şi nesfârşite convoaie mortuare
Încet şi fără muzici prin suflet trec mereu;
Speranţa-nvinsă plânge; şi rea, dominatoare,
Înfige Spaima negrul ei steag în craniul meu.

poezie celebră de Charles Baudelaire, traducere de Alexandru Philippide
Adăugat de Ionuţ Popa
Comentează! | Votează! | Copiază!