Tinereţe

Nu mai zburdăm prin ierburi, nu mai strigăm pe dealuri;
S-au consumat odată şi astea; azi sunt duse
Ne-am despărţit de ele pornind spre idealuri
Copilăria noastră, cu larma-i, când tăcuse.

Noi am intrat în viaţă grăbiţi şi hotărâţi,
Cu frunţile de gânduri, pre timpuriu crestate,
Şi ne privesc cu ură duşmanii noştri, câţi
Ştiu bine că noi creştem mereu şi ne vom bate.

Ne-a învăţat să creştem netulburaţi şi drepţi,
Că muzica-i sforţare, că-nţeapă trandafirii,
Ne-a învăţat că-n luptă te-avânţi, ori rabzi şi-aştepţi,
Bătrânul Marx, profetul lucid al omenirii.

Sunt vremuri zbuciumate; ideile, în stoluri,
Rotindu-ni-se-n preajmă se-nvălmăşesc în zbor,
Se rătăceşte-n ceata lor aspră şi-n ocoluri
Cel ce se-nflăcărează prea uşor.

Nu vorbe de furtună, nu gesturi fumigene,
Şi nu, hazliu şi jalnic, cu umbrele război.
Să stăpânim cu grijă mişcările viclene
A marilor talazuri ce se aud în noi.

Dar mai întâi se cere cu lacome priviri
A iscodi mulţimea de taine, a desface
Cămaşa lor scorţoasă, în trudnice striviri,
A da de miezul fraged ivit de sub găoace.

E drumul lung în faţă, ascuns sub zări şi-n vreme,
Ne pare scurtă calea ce-n urmă am lăsat,
Dar mergem, mergem trainic, solemni ca în poeme,
Simţind în noi cum creştem curaţi, neîncetat.

poezie celebră de Nicolae Labiş
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!