Toamna ca o revansa

Sunt toti copacii incarcati de frunza,
munitia de toamna e intreaga,
si-n prabusirea prea adanc ascunsa
o mana trista s-a decis sa traga.

Un singur gest mai trebuie in clipa
abia legata de un fir subtire,
si pasarile lumii cu aripa
mai tin acest frunzar in naruire.

E-o toamna ca o ultima instanta
si ca un anotimp dupa-o betie,
si mana trista s-a atins de clanta
dar s-a retras: tragaci putea sa fie.

Si ce e cel mai trist din toate-acestea
e ca apel nu poate sa existe,
c-asa de natural s-a stins povestea,
incat pamantu-i plin de frunze triste.

Si fiecare frunza e o mana,
care-a uitat de tutelarul umar,
si ce va fi din toate sa ramana
decat senzatia de scrum si numar.

Atata tine micul drept la vara,
atata tine restul peste toamna,
si fiecare frunza ce coboara
ne-acuza, ne arata, ne condamna.

Cocori si gaste, randunici si rate,
se duc de-aici, sa nu cumva sa vada
cum noi cu toate frunzele in brate
ne pregatim de cea dintai zapada.

In arbori plini de scrum e frunza-ntreaga
ca-n niste tevi de arma fara tinta,
si mana trista n-are chef sa traga
si gura trista n-are chef sa minta.

In ochi batrani, cu lacrima etansa,
acestea toate vin de peste fire,
cum vine toamna, cea dintai revansa
a verii cand credeam in nemurire.

poezie celebră de Adrian Păunescu din Sunt un om liber (5 august 1988)
Adăugat de Ion Bogdan
Comentează! | Votează! | Copiază!