Epistolă aproapelui meu

Cuvintele-mi ascund o dramă care,
Atât m-a mutilat, de-am adormit...
N-am vrut să-mi mai văd sufletul cum moare,
Din mult prea multă viaţă ce-a simţit.

M-ascultă numai noaptea cum mă scriu,
Iar luna îmi zâmbeşte ca o fecioară...
Ce mult am plâns, nici eu nu mai ştiu,
Şi nici n-aş vrea, căci aş fi amară.

Melodii din mine ies necontenit,
Şi mă sorb aievea şoaptele nebune...
Trăiesc şi energic, dar şi amorţit,
În bataia vieţii fără prinţi şi zâne.

Mileniul cântă vocea-mi care nu mai tace,
Şi nici măcar nu mă aud...
Încă mă vezi mică şi tare îţi mai place,
Dar, ochii mei vorbesc despre azur.

O lampă învechită stă de strajă,
Lumina ei îmi dă un vers de vis...
Mă regăsesc pe a iubirii plajă,
Unde te-ajung din urmă, din abis.

Acolo sunt unde mă vreau... cu tine.
Cuvintele ascund ce vreau să spun...
Şi tot cu ele mă exprim pe mine,
Dar n-ai să le ghiceşti nicicum.

Asta-i baladă fără vers şi fără rimă,
Scrisoarea marilor trăiri poeticeşti...
N-o să pricepi ce zic de nu ai stimă,
Pentru acei care te-nvaţă să trăieşti.

poezie de Adina-Cristinela Ghinescu din Izvoarele vieţii (iunie 2009)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!