Strada
Învăț să zâmbesc
sub cupola acestui imens circ albastru,
zâmbesc în la minor,
emotiv,
trupu-mi vibrează,
corzi ciupite de gâtul viorii
zdrăngăne materia timpului.
Explorez lumea
bucată cu bucată,
fibră cu fibră,
desprind carnea de pe oasele albe
peste caldarâmuri,
îmbrac umbra
spartă în cioburi
în rotundul șotronului
desenat pe asfalt
cu linii albe până aproape de asfințit.
Simt în nări izul tău
ca pe un gaz nobil
emanat parcă dintr-un tablou mendeleevian
care-mi descrețește fruntea
de striațiile reci și umede ale nopților mele.
Dimineața îmi iau gândurile în mâni,
scutur tălpile de resturile drumurilor,
și pornesc pe o stradă neinscripționată pe hartă,
fără sens giratoriu,
fără semafoare,
fără restricții de viteză,
alerg printre mașini
clansonat de soferi grăbiți,
traversez o eclipsă totală de iluzii
pe cealaltă parte a carosabilului,
unde tu așteapți nerăbdătoare
să ne scuipam inimile printre piepturi.
Pe o grindă
scrijelesc numele meu și-al tău,
față în față,
cuvintele se
dispersează-n
aburul cald al unei cești de cafea,
devenind o oglindă
în care ne privim
indiscreți
diminețile nenăscute...
poezie de Iulian Lorincz
Adăugat de Iulian Lorincz
Comentează! | Votează! | Copiază!
