Eugen Dorcescu, Diacul

EUGEN DORCESCU

DIACUL

Privesc, pe masă, blândul meu condei:
Îl port şi când nu-l port. Şi zi, şi noapte.
Hârtia albă, în – albă – carnea ei,
E plină de tăişuri şi de şoapte.

Condei avea şi tata. Însă el
Îl mânuia spre-a desluşi vreo carte.
Eu am făcut la fel. Dar şi-n alt fel:
Am dus condeiul tatei mai departe.

Bunicul – Dumnezeu să se îndure
De duhul lui – trudea, şi el, la scris.
Plimba peniţa iute pe zapis,
Ca pe-o închipuire de secure.

Străbunii mei, popor întrezărit
În tulburata sângelui oglindă,
S-au sprijinit pe plug. Şi, negreşit,
Pe sabie, pe lance sau pe flintă.

Îi ştiu pe toţi. Îi simt. Plugari, oieri,
Cu snopul de săgeţi într-o desagă.
Ori călăreţi, înveşmântaţi în fier,
Rotind în soare lanţul greu cu ghioagă.

Din începuturi, fiecare-şi duce
Destinul către mine, cel de-acum.
Eu însumi sunt fărâmă dintr-un drum,
Cu-aceleaşi semne: grai, şi neam, şi cruce.

Când Domnul e cu noi, cine să sfarme
Acest torent de duh şi de cuvânt?
Condeiul meu, condeiul meu cel blând,
Călit la focul Spiritului sfânt,
E cea mai oţelită dintre arme.

12. XII.1999 - 11. VII. 2022.

poezie de Eugen Dorcescu din ziarul "Gândacul de Colorado", 13 iulie 2022
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!