Toamna lungilor vecernii

Nu mai port în mine teama de-a păşi spre întomnare,
E firesc să-mi fie galben tivul fustei lungi şi creţe,
Îl brodez cu foi de ceapă, deznodându-l de tristeţe,
Rup din vechea sa dantelă putrezita-i destrămare.

Zbor cu aripi de egretă peste-ntinsul rece-al deltei,
Curăţ trestiei privirea cenuşie şi mâhnită,
Simt cum umbra-i mă-nfăşoară şi în ea sunt strejuită
Ca-ntr-o mantie şireată, potolindu-mi chinul setei.

Scutur movul din amurguri prefăcându-l în cerneală,
Să-i fac plinul călimării ce-a secat în plină vară,
Iau din galbenul gutuii învelită-n puf şi ceară
Şi-mi cos nasturii cămăşii şi tighelul de pe poală.

Vând castane îmbrumate pe-o tarabă ruginită,
Vineţiul cer tocmeşte, să primesc la schimb narcise,
Iau muşcatele-nflorite, le-mprumut pe-un ţoi de vise,
Să-nroşească primăvara, cea pe care-o vreau ursită.

Sorb flămândă din caimacul zilelor tocmite iernii,
Din carafa de mesteacăn, ca pe vinul cel mai dulce,
Trimit gândurile negre, în saivane să se culce,
Şi-mi las suflul s-asculte toamna lungilor vecernii.

poezie de Sibiana Mirela Antoche din Tangoul dragostei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!